Poiana Micului este un sat din comuna Mănăstirea Humorului, unul dintre cele trei sate din Bucovina românească locuite de așa numiți muntenii din Czadca. Conform recensământului general din 2011 numără 954 de locuitori de naționalitate polonă și română.
Din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului XX, muntenii polonezi au trasat un mare „cerc” migrator – cum scria cercetătorul istoriei lor, Marian Gotkiewicz. Călătoria lor, printre care și a locuitorilor din Poiana Micului a început când iobagii fugari din Silezia și Małopolska au ajuns în împrejurimile regiunii Czadca, iar apoi la confluența sec. XVIII și XIX au pornit „după pâine” în Bucovina austriacă, ajungând în 1803 la Cernăuți și împrejurimile acestuia. Unul dintre satele în care s-au stabilit atunci a fost Huta Veche. În 1842, 40 de familii de munteni, chiar din Huta Veche, au întemeiat împreună cu nemții proveniți din teritoriul ceh un sat nou, Poiana Micului. Din 1834 exista deja Solonețu Nou, întemeiat de muntenii din Hliboca, iar din anul 1835 Pleșa – întemeiată de muntenii din Caliceanca, Huta Veche și Tereblecea.
Nu se știe cine a fost primul care a întemeiat Poiana – polonezii sau nemții, deoarece lipsesc documentele corespunzătoare. În anul 1838, funcționarii au examinat terenul destinat pentru a fi populat. Ca an de întemeiere a satului se presupune a fi anul 1842, deoarece atunci a fost emisă decizia administrativă privind împărțirea pământurilor celor din Poiana cu indicarea părții germane și polone. Nemții au ocupat partea de sus, numind-o Buchenhain, iar polonezii partea de jos a satului.
Deoarece atât polonezii, cât și vecinii lor nemți erau de religie romano-catolică au construit împreună mai întâi o bisericuță din lemn nu foarte mare, în care liturghia era oficiată de preoții misionari din Gura Humorului. În 1876 la Poiana, și-a început misiunea pr. Józef Muszyński din Liov. După înființarea parohiei din Poiana a devenit parohul ei. În anul 1887, din inițiativa următorului preot, Andrzej Zoles, locuitorii au început construcția noii biserici zidite. Finalizată în 1893, se afla în mijlocul satului în locul în care s-a unit partea polonă cu cea germană. Liturghiile erau oficiate atât în polonă, cât și în germană, predicile au fost rostite alternativ, iar cântecele din timpul liturghiei erau jumătate în polonă, apoi jumătate în germană. Părintele Zoles a fost paroh în Poiana între anii 1887-1907, iar apoi până în 1914 parohia a fost administrată de pr. Adolf Bazal. În timpul Primului Război Mondial, la Poiana Micului, s-a întors pentru scurt timp pr. Muszyński. În perioada interbelică la Poiana Micului au slujit pe rând: pr. Józef Grabicz, pr. Josef Bernhard Handl, pr. Henryk Wochowski, pr. Franciszek Wołoszczuk, pr. Filip Bibrzycki, pr. Eugen Breabanu și pr. Kurt Bensch care a fost paroh până în 1940, adică până în momentul părăsirii satului de către nemți, care au plecat la apelul puterilor gemane în Silezia și în regiunea Żywiec.
Din anul 1856 exista în Poiana Micului o școală pentru copiii polonezi și germani, dar abia în anul 1883 școala polonă și-a început cu adevărat activitatea, când învățător a devenit Józef Grabowski care a studiat la Cernăuți. Datorită eforturilor sale, în 1892, în partea de jos a satului s-a înființat separat o școală de patru clase în care se învăța în limba polonă. Grabowski, soția sa Michalina și fiii lor au făcut în Poiana Micului foarte multe, nu doar pentru educație. Au întemeiat în fața școlii o gospodărie agricolă model, au adus în Poiana Micului pomi fructiferi și o nouă rasă de bovine. S-au bucurat de respectul locuitorilor. Viața polonezilor din diaspora s-a dezvoltat, ca dovadă fiind construirea Casei Polone în 1911 pe terenurile oferite de gospodarul Michał Muniak.
Din cauza condițiilor grele și a suprapopulării, unii locuitori au ales să migreze în continuare. La sfârșitul secolului al XIX-lea câteva familii din Poiana Micului, împreună cu familii din Solonețu Nou și cu nemți din Poiana Micului au plecat în Brazilia, iar alte familii poloneze din Solonețu Nou, Poiana Micului și Pleșa au emigrat în Bosnia. În schimb, în anii 1923-1924, în jur de trei mii de polonezi din Bosnia au plecat în Brazilia.
Locuitorii din Poiana Micului, precum și muntenii din Solonețu Nou și Pleșa, au trăit din munca la pădure, din agricultură și creșterea vitelor. „Poiana Micului s-a specializat în fabricarea lemnului de rezonanță, așa-numit de către ei „klawiatury” (…). Ocupația lor a fost creșterea vitelor de rasă, mai ales în Poiana Micului (…)” – după cum se poate citi în cronica Solonețului Nou.
Primul Război Mondial a adus o mulțime de schimbări. Bărbații au fost chemați la război în cadrul armatei austriece. În timpul retragerii armatei ruse din 1917, luptele au avut loc, de asemenea, în vecinătatea Poianei Micului. Austriecii au evacuat atunci locuitorii. Partea de jos a satului, cea poloneză, a fost distrusă. Partea germană împreună cu biserica au fost cruțate de această soartă.
După război, locuitorii Bucovinei de Sud, inclusiv cei din Poiana Micului, au devenit cetățeni ai noului stat – România Mare. „A început perioada de douăzeci și opt de ani a dilemelor sufletești și a luptei împotriva deznaționalizării, care s-a încheiat cu repatrierea marii majorități a locuitorilor în țara natală” – așa cum scrie Emil Biedrzycki în „Istoria polonezilor din Bucovina”. Începând cu anul 1922, autoritățile române au început naționalizarea și românizarea educației. De exemplu, în Poiana Micului, predarea limbii polone s-a limitat la o oră pe săptămână. În 1925, a intrat în vigoare legea privind învățământul privat, datorită căreia au putut să se înființeze școlile poloneze. Datorită activității profesorului Józef Kryżar, în anul 1931, s-a construit o nouă școală poloneză în Poiana Micului.
În anii ʼ30 ai sec. XX, mai ales în Poiana Micului, a început disputa polono-slovacă asupra naționalității muntenilor din Czadca. În anii 1937-1939, în Poiana Micului a predat profesorul slovac din Cehoslovacia, ajungându-se la un conflict inutil între o parte a locuitorilor, care s-a soluționat după Al Doilea Război Mondial.
În anul 1937, în Poiana Micului a fost construită o nouă Casă Polonă cu camere pentru oaspeți, sală de spectacole și sală de mese. Aici a fost construit și un bazin de înot în drum spre vârful Bobeica. Poiana Micului a devenit cel mai faimos sat bucovinean în Polonia. A fost creat un plan de dezvoltare turistică a Poianei Micului și de transformare a satului într-o stațiune de vară – un fel de „Zakopane din Bucovina”. În anii 1937-1939, Poiana Micului a fost vizitată de mai mulți reprezentanți ai intelectualității poloneze – profesori, medici, avocați și jurnaliști, pentru odihnă. Locuitorii i-au numit „lufciarze” (din germană Luft – aer). Aceste planuri au fost zădărnicite de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, care a dus din nou la mari schimbări pentru locuitorii din Poiana Micului. În anul 1940, la apelul autorităților germane locuitorii germani împreună cu parohul Kurt Bensch au părăsit satul. În locul lor au fost aduși românii greco-catolici, aceștia au fost numiți de localnici „refugiați”.
Bărbații au fost mobilizați, mulți nu s-au întors din război, alții s-au întors invalizi. În Poiana Micului au rămas numai femei, copii și persoane în vârstă, luptându-se cu sărăcia. În noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a anului 1944, soldații germani cu ajutorul soldaților români au ars întreaga localitate. Locuitorii nu au avut timp să se evacueze, au fugit în pădure doar cu ce aveau pe ei, apoi au ajuns la rudele lor din Tereblecea și Bănila. Rozalia Swancar a compus un cântec despre aceste evenimente dramatice cântat în Poiana și astăzi.
S-au întors în ruine abia în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1945. A ars aproape tot satul, inclusiv școala, Casa Polonă și biserica. Una dintre puținele clădiri care au supraviețuit incendiului a fost o capelă situată la intrarea în sat cu o inscripție bilingvă polono-germană: „Muncește toată viața pentru eternitate”, care este o mărturie a relațiilor polono-germane din trecutul Poianei Micului. Cei care s-au întors, au supraviețuit iernii în condiții extrem de dificile. A început pentru ei perioada de reconstruire a caselor și a gospodăriilor. După incendierea satului, românii „refugiați” nu s-au mai întors în Poiana Micului, iar în locul lor, au început să se stabilească românii ortodocși. Una dintre primele clădiri reconstruite a fost o școală mică ridicată din lemn. Liturghiile au avut loc într-o capelă construită din resturile unei cârciumi. Abia după 15 ani s-a reconstruit biserica. În această situație dificilă, locuitorii au început să se gândească la plecarea în „vechea patrie”, deoarece ajungeau la ei vești despre terenurile redobândite din Polonia. Noul paroh din Poiana Micului, Walerian Zdanowicz, i-a îndemnat pe locuitori să se repatrieze. La inițiativa sa, în Bucovina a sosit delegația Ambasadei din București în fruntea căreia a fost consulul Józef Krzyżanowski. În Poiana Micului au ajuns, de asemenea, reprezentanții autorităților cehoslovace îndemnând locuitorii să plece în Slovacia. La scurt timp a început o altă migrare a muntenilor din Poiana Micului – în Polonia și în Cehoslovacia.
De la mijlocul anului 1945 până la mijlocul anului 1950 au părăsit România, în cadrul repatrierilor în Polonia, peste 9 mii de persoane, printre care 4858 de polonezi – cetățeni români, în principal din Bucovina. După 1956 a avut loc următoarea acțiune de repatriere. Primul transport în Polonia cu 18 familii din Poiana Micului a plecat pe 9 noiembrie 1946. Cu al doilea transport, pe 2 martie 1947, au plecat 38 de familii, cu al treilea, pe 26 iunie 1947 – tot 38 de familii, cu al patrulea 6 familii, iar cu al cincilea transport 15. În total din Poiana Micului au plecat în Polonia peste 100 de familii, adică peste 450 de persoane. Repatriații din Poiana Micului s-au stabilit în Dobrocin, Stoszynek, Oleszna, Gutwinów, Zakrzówce, în împrejurimile Dzierżoniów-ului din Silezia Inferioară. În 1948, 127 de persoane s-au mutat în Piława Dolna și în Dzierżoniów. În Cehoslovacia, în aprilie 1947, au plecat în total 68 de familii (278 de persoane).
În perioada comunistă „autoritățile își vedeau de ale lor, dar populația din Poiana Micului era prea călită ca să se supună. În ciuda propagandei antibisericești, oamenii se adunau la biserică, copiii învățau limba polonă. Autoritățile închideau de multe ori ochii, iar noi trăiam amintindu-ne de deviza: dă-i cezarului, ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” – așa a descris acele timpuri Iosif Irișec – președintele asociației polonezilor din localitate din 1990 până astăzi.
În anii ’50 și ’60 paroh în Poiana Micului a fost pr. Iosif Tălmăcel care în timpul activității sale pastorale îndelungate a învățat să se înțeleagă cu muntenii din Poiana Micului. De asemenea, în localitate au slujit pr. Iosif Szurgot care venea din Gura Humorului, precum și preoți din Gura Humorului sau Solonețu Nou, în perioada când satul aparținea de aceste parohii. Între anii 1989-2003 paroh în sat a fost pr. Cazimir Cotolevici – foarte dedicat păstrării spiritului polonez în perioada comunistă în Bucovina. A fost înlocuit de preoți care au studiat în Polonia: Marius Bucevschi și Alfons Zelionca. Din 2006 până în 2020 paroh a fost pr. Gabriel Bucur – din a cărui inițiativă a fost construită în partea de jos a satului o nouă biserică cu hramul „Sfântul Ioan Paul al II-lea”, consacrată în 2011. În prezent paroh este pr. Alin Cătălin Butnaru.
Învățarea limbii polone în Poiana Micului a fost practic neîntreruptă în perioada comunistă. Imediat după război, limba polonă a fost predată de Anelia Świderska. Viața culturală a fost însuflețită de Eugenia Balak. În anii ’70, Anelia Volosciuc a terminat studiile la secția de polonistică la Universitatea Jagiellonă. A predat din 1978 până în 2015. În 2009 vechea școală din partea poloneză a satului a fost înlocuită cu o nouă Școală Gimnazială cu grădiniță, construită din fonduri poloneze, numită în 2010 „Krystyna Bochenek”. Limba polonă este predată de o profesoară locală și de profesoară trimisă din Polonia de Centrul pentru Dezvoltarea Educației Poloneze din Străinătate.
În perioada comunistă, în Poiana Micului funcționa o Casă de Cultură construită de autorități. Luată în folosință în 2007 de la Primărie și renovată de către Uniunea Polonezilor din România, servește de atunci locuitorilor ca și Casă Polonă.
După căderea comunismului, în septembrie 1990 locuitorii au înființat Asociația Polonezilor din Poiana Micului. Aceasta funcționează în cadrul Uniunii Polonezilor din România. Pentru a participa la Festivalul „Întâlniri Bucovinene” de la Jastrowie, în 1990 s-a organizat un grup folcloric de cântece și dansuri. Locuitorii mereu s-au evidențiat prin dragostea pentru cânt, chiar dacă până atunci într-un mod neorganizat. Așa a fost înființat ansamblul muntenilor polonezi „Mała Pojana”, care activa de la început sub coordonarea lui Iosif Irișec și al lui Michal Kucharek, iar în prezent este coordonat de mulți ani de Agneșca Polacec. Ansamblul prezintă în principal cântece și dansuri locale muntenești, iar de câțiva ani și dansuri naționale poloneze.